Uneori, un client îmi spune:

„Nu știu ce să mai folosesc. Oglinda mea parcă nu este niciodată curată.”

A încercat altă soluție.
Altă lavetă.
A șters din nou.

Privește iar.

Și tot vede ceva.

Poate că oglinda chiar mai are o urmă.
Poate că lumina cade altfel.
Poate că sticla este deja perfect curată.

Nu știm.

Știm doar că omul continuă să privească.

O oglindă este un lucru simplu. Întoarce spre noi lumina care ajunge la ea și, odată cu lumina, o imagine.

Însă noi nu vedem numai o imagine.

Vedem povestea noastră despre ea.

Chipul pe care îl recunoaștem. Trecutul. Temerile. Judecățile. Lucrurile pe care le iubim și cele pe care am vrea, poate, să le schimbăm.

Doi oameni ar putea privi aceeași imagine și ar putea vedea două realități cu totul diferite.

Oglinda nu știe nimic despre toate acestea.

Ea doar reflectă.

Poate că seamănă cu suprafața unui lac liniștit.

La suprafață, lumina se întoarce spre noi. Vedem cerul. Vedem împrejurimile. Ne vedem propria imagine.

Totul poate fi atât de limpede încât aproape uităm că privim numai suprafața.

Pentru că, dacă încercăm să privim mai adânc în apă, ceva se schimbă.

Reflexia începe să dispară.

Nu pentru că adâncul ar ascunde neapărat ceva de care trebuie să ne temem.

Ci pentru că, acolo, propria imagine nu ne mai poate servi drept reper.

Suprafața spune:

„Iată cum arăt.”

Adâncul nu mai spune nimic.

Și poate că tocmai aici oglinda devine cu adevărat interesantă.

Nu atunci când ne arată ceva.

Ci în clipa în care încetează să ne mai ofere o imagine.

Rămâi doar tu, cel care privește.

Poate că primul impuls este să mai ștergi o dată.

Să cauți pata.

Să schimbi laveta.

Să găsești soluția potrivită.

Uneori chiar aceasta este soluția. Oglinda avea nevoie să fie curățată.

Însă poate exista și o clipă în care gestul mecanic nu te mai duce nicăieri.

Și atunci nu mai este nevoie să hotărâm imediat ce înseamnă asta.

Nu știm dacă există o pată.

Nu știm ce se află în adânc.

Nici măcar nu știm dacă trebuie să se afle ceva.

Putem să nu umplem imediat necunoscutul cu o altă poveste.

Să lăsăm loc.

A lăsa loc poate însemna a da voie.

A permite.

Uneori poate însemna și a renunța.

La nevoia de a fi cel care vrea.
Cel care știe.
Cel care are dreptate.
Cel care trebuie să găsească răspunsul.

Nu pentru a deveni altcineva.

Ci doar pentru a nu ocupa tot locul.

Oglinda nu produce lumina.

Nu îi spune de unde să vină.

Nu hotărăște ce trebuie să lumineze.

O reflectă.

Poate că și noi, uneori, putem face atât.

Să lăsăm loc.

Și atunci, poate, oglinda va reflecta lumina.

Mai privești o dată și atunci vezi.

Uneori vezi reflexia.

Uneori vezi dincolo de ea.

Iar uneori vezi că nu mai poți vedea.

Și rămâi.

Și simți.

🌿🪞📖✨